Recent Comments

    Constantin Titel Petrescu

    Imaginea eminentului om politic şi temerar apărător al ideilor social–democrate, care a fost Constantin Titel Petrescu îmi este vie încă, după atâtea decenii care s-au scurs din anii adolescenţei mele, când l-am cunoscut. Era chiar în acea vară, de neuitat, în care Armata Română a trecut Prutul spre a elibera Basarabia de sub cizma bolşevică. Se afla la Sinaia, pe Cumpătu, unde sosise cu întreaga familie şi comenta calm, aşezat la o masă, pe terasă vilei “Aurelia”, alături de alţii, evenimentele zilei. Parcă-l văd, pe “domnul avocat”, îmbrăcat sport, cu pantaloni bufanţi şi pulovăr ecosez, la modă, cum mi-ar fi plăcut să am şi eu, fluturând-şi părul uşor încărunţit, vag atins de calviţie, aprobând gestul României, dar cu rezerva tristeţei că istoria ne plasase în tabăra opusă Aliaţilor Tradiţionali. Nu era un om voinic şi nici glas baritonal, de stentor nu avea, însă domina auditoriul prin argumentele rostite calm, cursiv şi convingător.

    Constantin Titel Petrescu şi-a închinat întreaga viaţă ideilor social–democraţiei. S-a născut la 5 februarie 1888 la Craiova, unde părinţii săi bucureşteni, se aflau vremelnic, tatăl funcţionar la Banca Naţională fiind detaşat în Capitala Băniei, la filiala locală. După ce termină studiile la liceul bucureştean “Sf. Sava”, în 1903, s-a înscris la Facultatea de Litere, secţia filosofie. Atras de doctrina social–democrată devine un fervent apărător al acesteia, stârnind o mişcare în rândurile studenţilor, care îl urmau, dar şi reacţia puţin amicală a profesorilor conservatori, fiind ameninţat cu excluderea din Facultate. Părăseşte, studiile de filosofie, spre a urma cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. Student fiind, începe să frecventeze Cercul de Studii Sociale, întemeiat de N.D. Cocea, al cărui sediu se afla chiar în casa acestuia. Cercul prilejuind dezbateri interesante la care participau între alţii C. Dobrogeanu Gherea, N.D. Cocea, dr. Ecaterina Arbore, Theodor Iordăchescu, N. I. Gheţu, ca şi Constantin Titel Petrescu. Luându–şi licenţa în Drept, Constantin Titel Petrescu audiază prelegerile Universităţii Sorbona de la Paris, specializându–se în domeniul penal, după care revine la Bucureşti şi se înscrie, în 1911, în Baroul de Ilfov, ca avocat pledant. Dar maturizat, reia viaţa politică, devenind colaborator al ziarului “România Muncitoare” editat iniţial de Uniunea Socialistă din România, apoi de Partidul Social Democrat începând din februarie 1910. Ziarul publica articole inflamante, unele semnate de Constantin Titel Petrescu , în care erau aduse argumente pertinente în favoarea Programului politic şi economic al PSD, care preconiza între altele: dreptul la referendum, descentralizarea administrativă şi autonomia comunală, sancţionarea prin lege a funcţionarilor statului pentru orice abuz şi atingerea drepturilor cetăţeanului, asigurare unei Justiţii cinstite, drepte şi independente, reorganizarea învăţământului, aplicarea unui impozit direct, proporţional şi progresiv, introducerea contractului colectiv de muncă, crearea unei Case generale de ajutor pentru boală, invaliditate, lipsă de lucru şi bătrâneţe, organizarea unui credit agricol, reforma agrară.

    Prevederi valabile încă şi astăzi, după un secol de la formularea lor. Articolele din “România Muncitoare” unele semnate de Constantin Titel Petrescu reflectă preocuparea social–democraţilor români de a introduce reforme şi instituţii democratice de inspiraţie apuseană, legi care să apere cetăţenii de orice abuzuri şi discriminări. Constantin Titel Petrescu debutează ca apărător în procesele intentate de-a lungul anilor militanţilor social–democraţi în anul 1911. Primul pe care la apărat, ca avocat, a fost Alexandru Nicolau, coleg de breaslă şi facultate. Nicolau publica în paginile ziarului o rubrică intitulată “Scrisori pentru recruţi”, în care deplângea condiţiile inumane pe care tinerii militari le îndurau în armată. Ministrul de Război a socotit că Nicolau îndeamnă la nesupunere şi aţâţă armata la dezordine, sesizând Parchetul, care l-a acţionat în judecată penală. Cazul a stârnit un mare scandal politic, ziarele de mare tiraj făcând o adevărată campanie de presă în sprijinul acuzatului Nicolau, dar şi de blamare a diferitelor cazuri flagrante de abuzuri din armată. Toma Dragu, M. Gh. Bujor, Constantin Mille, Constantin Bacalbaşa şi alţi mari gazetari ai timpului s-au întrecut în a semna pamflete şi comentarii acide, toate confirmând că Nicolau era nevinovat. Tânărul avocat Constantin Titel Petrescu a avut o pledoarie excelentă în faţa Completului de Judecată care l-a achitat pe inculpat. În acelaşi an Constantin Titel Petrescu face o superbă pledoarie în alt proces, intentat social–democratului Grigore Dorobanţu, acuzat ca instigator al ţărănimii de Guvernul Conservator a lui Petre P Carp. În realitate “instigatorul” încercase să-i convingă pe agricultori de foloasele cooperaţiei de tip occidental. Tânărul avocat nu a pierdut ocazia să persifleze acuzatorii, ca şi guvernanţii încă speriaţi de răscoalele ţărăneşti din 1907, reuşind achitarea lui Dorobanţu.

    De altfel Constantin Titel Petrescu el însăşi se va implica în dezvoltarea cooperaţiei, fondând în 1914 “Casa Poporului” o societate cooperativă pe acţiuni. Această societate cuprindea nu numai agenţii de împrumut pentru meşteşugari şi ţărănime îndeosebi, ci şi cluburi politice, sedii de sindicat, o editură şi redacţia unei publicaţii. Constantin Titel Petrescu desfăşoară o vie activitate publicistică în această perioadă premergătoare intrării României în primul război mondial. El scrie numeroase articole cu caracter memorialistic din timpul Campaniei militare din Bulgaria (1913) în care denunţă incompetenţa politică şi administrativă, starea deplorabilă sanitară din armată şi haosul provocat de unii ofiţeri incompetenţi, care a costat viaţa a peste 5500 de militari nevinovaţi. Constantin Titel Petrescu îşi justifică revolta, analizând situaţia internaţională ce apropia cu paşi rapizi România de conflagraţia mondială în care se înfruntau marile puteri, socotind armata insuficient pregătită a face faţă războiului pentru eliberarea Ardealului.

    Temerile lui s-au adeverit, trupele române fiind obligate să se retragă din faţa inamicului mai bine organizat şi înarmat, România semnând în martie 1918 ruşinosul armistiţiu cu Germania şi Austro – Ungaria cunoscut în istorie ca “Pacea de la Buftea” prin care i se impuneau condiţii înjositoare. Constantin Titel Petrescu, demobilizat din Armată, rămâne în Bucureşti, dar nu înceteză lupta politică. El convoacă la 18 aprilie o serie de fruntaşi social–democraţi, printre care Ilie Moscovici, Iordan Ionescu, Tache Georgescu şi Ecaterina Arbore redactând şi semnând un manifest protest faţă de laşitatea Guvernului Marghiloman care “a dus ţara la dezastru”. Manifestul–protest a fost multiplicat de tipograful social–democrat Tache Georgescu. Autorităţile de ocupaţie germane prind de veste şi aresteză pe semnatarii documentului, închizându-i în penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de rebeliune, aceştia riscând pedeapsa capitală. Sunt eliberaţi două luni mai târziu, printr-o amnistie datorită jocului evenimentelor politice, dar şi demonstraţiilor de protest din Capitală ale sindicatelor, care capătă amploare la începutul lunii iunie. Armata Română reorganizată în Moldova nu se declarase învinsă şi se pregătea intens de contraofensivă. În restul ţării social–democraţii organizează acţiuni revendicative ale salariaţilor, sunt declanşate greve. La 14 noiembrie 1918, Constantin Titel Petrescu şi alţi intelectuali sociali–democraţi scot gazeta “Trăiască socialismul”, devenită imediat “Socialismul”. După doar trei săptămâni publicaţia este suspendată, deoarece publicase manifestul–protest din aprilie, însă acestă măsură arbitrară a autorităţilor provoacă greve de protest, paralizând Capitala, ceea ce a obligat revenirea asupra interzicerii ziarului. Tipografii bucureşteni organizează la 13 decembrie 1918 o grevă revendicând programul economic şi politic al social-democraţiei, precum ziua de muncă de 8 ore, înlăturarea cenzurii, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, etc. Guvernul, confundând această demonstraţie paşnică cu răzmeriţele bolşevice din Rusia care se extinseseră în Austro–Ungaria şi Germania, a trimis trupele de jandarmi să împrăştie pe grevişti. Rezultatul a fost dramatic, înregistrând sute de răniţi şi peste o sută de morţi, devastarea sediilor PSD şi ale sindicatelor, arestări ilegale, maltratări de oameni nevinovaţi. Ministrul de Interne, Mârzescu, încercând să-şi justifice ordinul dat forţelor de ordine de a trage în plin, fără nici-un motiv, a declarat că grevişti erau aţâţaţi de agenţi bolşevici. Nu era departe de adevăr, deoarece chiar cu o zi înainte, profitând de grevă, un grup de anarhişti, oprise automobilul regal, strigându-i cu înverşunare monarhului, să abdice spre a proclama ei “republica”. De altfel, printre cele 52 de persoane arestate sub învinuirea de “crimă contra siguranţei statului”, “complot contra Statului” şi “provocare de rebeliune şi ofensă adusă M.S. Regelui” se aflau Alecu Constantinescu, Jagues Konitz, Alexandru Bogdan şi I. S. Dimitriu într-adevăr comunişti convinşi, infiltraţi în rândul social – democraţilor la ordinul bolşevicilor de la Moscova. La procesul intentat acestora, pe banca apărării s-au aflat Constantin Titel Petrescu, Constantin Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu şi N. D. Cocea. La proces Comisarul regal nu a putut aduce dovezi în sprijinul rechizitorului, spre a susţine încadrările juridice, decât împotriva agitatorilor comunişti, pe care Curtea Marţială i-a condamnat la 5 ani închisoare. Ceilalţi au fost achitaţi. La începutul lunii februarie 1919, la Bucureşti au venit social–democraţii ardeleni Ion Fluieraş şi Iosif Jumanca, miniştri în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care s-au prezentat la regele Ferdinand cerând-i cu insistenţă deschiderea sediilor PSD şi ale sindicatelor, libertatea întrunirilor şi oprirea teroarei împotriva social–democraţilor. Regele şi primul ministru I.I.C. Brătianu le-au satisfăcut cererile. Acesta este adevărul istoric, care trebuie arătat astăzi, după anii de mistificare a evenimentelor de către PCR.

    Constantin Titel Petrescu este un precursor al mişcării mondiale pentru apărarea drepturilor omului. De altfel, el este cel care a susţinut, fără întrerupere, ca publicist, în zeci de articole, cerinţa respectării libertăţii individuale, proprietăţii, dreptul la viaţă, muncă şi asociere, ca piloni ai democraţiei. În anul 1923 iniţiază chiar constituirea “Ligii Drepturilor Omului”, la care aderă mari personalităţi politice şi culturale ale ţării, printre care Grigore Iunian, Virgil Madgearu, Dem Dobrescu, Radu Rosetti, Constantin Mille, dr. N. Lupu, C. Rădulescu Motru, Victor Eftimiu. Liga a promovat numeroase acţiuni, a lansat apeluri şi manifeste, activitatea sa ajungând, până la urmă să deranjeze guvernul autoritar al lui I.I.C. Brătianu,care a dizolvat-o înainte de a demisiona, la cererea regelui Ferdinard. Pe Brătianu îl irita mai ales articolele lui Constantin Titel Petrescu publicate în ziarele “Lumea Nouă” şi “Socialismul” şi nu uita faptul că tocmai acesta îi chemase la Bucureşti, în decenbrie 1918, pe Fluieraş şi Jumanca, punându-i într-o situaţie penibilă în faţa regelui. De altfel, la începutul anului1925 sosise un bun prilej spre a-i riposta gazetarului social–democrat într-o manieră brutală. Constantin Titel Petrescu, pe atunci avocat şi redactor la ziarul “Socialismul” tocmai publicase un pamflet, sub pseudonimul de Stockman, în care ironiza moravurile cazone din Armată. Ministrul de Război se simte ofensat şi-l aduce pe autor în faţa Curţii Marţiale sub acuzaţia de “ultraj adus armatei”. Cum era de aşteptat, magistraţii militari, aflaţi sub ordinea Guvernului, l-au condamnat pe inculpat la un an închisoare şi 10.000 de lei amendă. Trei luni a durat încarcerarea lui Constantin Titel Petrescu la Jilava, timp în care nu au contenit protestele, inclusiv ale “Ligii Drepturilor Omului”, la care s-au asociat toate ziarele de mare tiraj, cerând la unison respectarea drepturilor înscrise în Constituţia din anul 1923, inclusiv a libertăţii de opinie, reîntronarea drepturilor cetăţeneşti. În această atmosferă se judecă recursul făcut de Constantin Titel Petrescu la Curtea de Casaţie Civilă, apărarea fiind susţinută de corifei ai Baroului bucureştean – profesorul universitar G. Taşcă, Eduard Mirto, Dem Dobrescu, Grigore Trancu – Iaşi şi I. Gr. Perieţeanu. Argumentul neconstituţionalităţii sancţiunii aplicate de Curtea Marţială este admis, acuzatul fiind achitat. În iunie 1926, Federaţia Partidelor Socialiste din România – FPSR decide convocarea unui Congres general pentru unificarea partidelor de orientare social–democrată. Secretar al Biroului de organizare a Congresului a fost ales Constantin Titel Petrescu. El va fi acela care la 7 mai 1927 va deschide lucrările Congresului. După două zile de dezbateri s-a votat revenirea la vechea denumire Partidul Social Democrat şi s-a adoptat un program politic, în care se făcea o categorică delimitare faţă de comunism şi care a rămas valabil timp de două decenii. În Biroul Comitetului Executiv Central al PSD a fost ales ca secretar Constantin Titel Petrescu, el rămânând de aici înainte în rândul conducerii partidului, avansând ulterior în funcţie ca vicepreşedinte, preşedinte al Comitetului Executiv şi apoi preşedinte al partidului, demnitate pe care o deţinut-o până la moarte.

    Ca reprezentant al social–democraţilor din România, Constantin Titel Petrescu este prezent la congresele internaţionale, printre care cele de la Paris, Bruxelles şi Viena, unde cuvântările sale produc o vie impresie. El promovează idei novatoare, combătând teza “putreziciuni capitalismului” vehiculată de marxism, arătând că realitatea o infirmă, capitalismul fiind corespunzător necesităţilor economice şi sociale ale vremii, el putând fi remodelat printr-o legislaţie corectă, fermă, elaborată de parlamente de orientare social–democrată. Concepţiile liderului român au fost împărtăşite, de altfel, de Karl Kautsky şi Otto Bauer, teoreticieni ai social–democraţiei internaţionale. Constantin Titel Petrescu a susţinut şi necesitatea autonomiei naţional–culturale, prevăzută de altfel în documentele Marii Unirii din 1918, ca şi cerinţa descentralizării administrative, desfiinţarea armatei permanente alcătuită din recruţi neinstruiţi şi înlocuirea acesteia cu trupe profesioniste, în timp de pace, reforma justiţiei şi abolirea pedepsei capitale, întreţinerea de către stat a tinerilor talentaţi, garantarea internaţională a drepturilor omului, scutirea de impozit a salariilor mici etc. Constantin Titel Petrescu se apropie astfel de ideile lui Eduard Bernstein, blamând legislaţia oprimantă, mergând pe modelul compromisurilor şi dobândirea pe această cale a drepturilor cetăţeneşti. El contestă schema revoluţiei care constituie obstacol al progresului social, pledând pentru realizarea de aranjamente democratice pe plan economic şi social, durabile şi pozitive. La începutul carierei politice Constantin Titel Petrescu, nu refuză multe teze marxiste, cum ar fi lupta de clasă, dar o înţelegea ca o formă democratică, parlamentară, deschisă dialogului, nu legitimarea violenţei, forţei brutale sângeroase, propovăduite de leninism şi stalinism. În felul acesta el se apropia mai mult de curentul social–democrat reformist iniţiat de Leon Blum, care întrezărea soluţii dincolo de violenţă şi marxism, pe cale parlamentară şi transformării societăţii prin reforme economice. Astfel Constantin Titel Petrescu respinge “dictatura proletariatului”, proletariatul rămânând în concepţia sa un mandatar al puterii în cadrul pluripartitismului, nu “stăpânul” acesteia, acaparator al conducerii societăţii. Este deosebit de interesant de văzut că această concepţie, dezvoltată de Constantin Titel Petrescu şi respectată de social–democraţii români până în 1946, când s-a scindat partidul datorită manevrelor comuniştilor, a fost adoptată la 2 iulie 1951 la congresul de la Frankfurt pe Main al Internaţionalei Socialiste. Atunci s-au definit fundamentele social–democraţiei moderne, actuale, blamând-se categoric doctrina marxistă şi forţarea istoriei prin lovituri militare, sângeroase, de tip leninist. Din păcate, Constantin Titel Petrescu nu a putut fi de faţă la triumful ideilor sale, el fiind deţinut în închisorile comuniste. Problematica teoretică elaborată de Constantin Titel Petrescu a fost expusă, de altfel, înca din toamna anului 1931 la Conferinţa Interparlamentară Socialistă care a avut loc la Bucureşti, la care au participat, alături de români, delegaţi ai partidelor din Franţa, Suedia, Germania, Cehoslovacia, Bulgaria, Finlanda, Belgia, Danemarca şi Estonia. Doi ani mai târziu în mai 1933 are loc Congresul PSD, Constantin Titel Petrescu fiind reales preşedinte al partidului, cu care prilej, in cuvântarea sa, se pronunţă vehement împotriva regimului hitlerist, instaurat în Germanie doar cu câteva luni înainte. El a întrevăzut pericolul acestui regim antidemocratic, prin prisma încălcării principiilor social–democrate, reformiste, conţinute în discursurile sale, chiar dacă Hitler îşi intitula partidul drept “naţional socialist”. Aprecire care s-a dovedit corectă în derularea evenimentelor care au urmat. În aceiaşi ordine de idei, Constantin Titel Petrescu a calificat mişcarea legionară ca o “trădare a românismului”, ţinând seama de apropierea ei slugarnică faţă de nazism şi fascism.

    Fin politician, Constantin Titel Petrescu luptă pentru unitatea social–democraţilor, nu prin crearea de alianţe, federaţii sau combinaţii electorale, ci prin fuziuni fireşti. În 1937, convinge să revină în partid pe dizidenţii conduşi de doctorul L. Ghelerter, desprinşi din PSD în 1928 datorită respingerii tezelor politice reformiste avansate de el în congrese şi articole publicate în ziare. Un an doar după această reunificare, regele Carol al II-lea instaurează dictatura sa personală, încercând să imite fascismul lui Mussolini. Prima măsură a dictaturii regale a fost desfinţarea tuturor partidelor şi crearea partidului unic, condus de el, intitulat “Frontul Renaşterii Naţionale – FRN”. Scos în afara legii, PSD a continuat să existe, grupat în jurul ziarului “Lumea Nouă”, al cărui director era Constantin Titel Petrescu. Ziarul a ţinut sus steagul social–democraţiei româneşti, în pas cu ideile reformiste ale lui Constantin Titel Petrescu. Patriot înflăcărat, directorul ziarului şi preşedinte al PSD–ului scos în afara legii, a luat o fermă atitudine împotriva Moscovei, ale cărei pofte anexioniste le-a pus alături de cele ale Berlinului hitlerist. La 7 iulie 1940, el semna un articol fulminant în “Lumea Nouă”, scriind între altele: “Cu inima sângerândă şi cu mâinile ferecate a trebuit să îndurăm sfâşierea unui trup din trupul ţării, Basarabia toată şi o bună parte din “dulcea” Bucovină ne-au fost răpite”. Reafirmând poziţia social–democraţilor care au recunoscut întotdeauna că “principiul naţionalităţii trebuie să stea la temelia uniunii federative a statelor de mâine, după cum au recunoscut existenţa patriilor ca individualităţi istorice, cu limba, literatura şi simţul particular de viaţă al fiecăruia”, omul politic îşi continua premoniţia asupra Uniunii Europene, configuraţie continentală apărută după cel de al doilea război mondial şi nedrept pusă pe seama unor politicieni francezi şi germani, cu o altă clar-viziune care astăzi stă la baza dreptului internaţional: “Ideea expansiunii, a anexiunii de teritorii străine, e repudiată astăzi atăt de concepţiile noi, căt şi de opinia universală. Frontierele, aşa cum vor fi trasate acum vor fi o grea povară şi ele nu vor servi pacea şi armonia în relaţiile de bună vecinătate, atâta vreme cât nu se va respecta voinţa de unitate naţională a fiecărui popor”.

    După 6 septembrie 1940, regimul de dictatură militară al generalului Ion Antonescu a interzis ziarele cu caracter politic, inclusiv “Lumea Nouă”, ca şi activitatea orcărui partid democratic. Cu toate acestea, PSD a continuat sa-şi menţină structurile, în noiembrie 1941 fiind aleasă o nouă conducere, având ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu. Sub conducerea acestuia, în 1942 se va constitui un comitet de iniţiativă lansând “lupta împotriva hitlerizării ţării şi intrării în război alături de puterile Axei”. În a doua jumătate a anului 1943, a luat fiinţă Comitetul Executiv al PSD, având ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu, care primeşte şi acordul de a demara acţiunea subversivă de înlăturare a dictaturii antonesciene, împreună cu liderii PNŢ, Iuliu Maniu şi PNL, Dinu Brătianu. În tot cursul vremii, până la 23 August 1944, sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu au loc consfătuiri în diverse case conspirative din Bucureşti, Sinaia şi Popeşti Leordeni, având ca obiectiv organizarea partidului în vederea insurecţiei. Constantin Titel Petrescu trimite mai multe scrisori Internaţionalei Socialiste şi preşedintelui acesteia Louis de Brouckere, ca şi conducerilor partidelor socialiste din ţările membre, precum şi Partidului Laburist Englez, informând-le despre hotărârea României de a se alătura Coaliţiei Antihitleriste, aliaţilor săi fireşti.

    Istoria consemnează evoluţia evenimentelor premergătoare actului de la 23 August 1944, afirmarea PSD ca o forţă politică democratică şi naţională, care şi-a asumat răspunderi de importanţă capitală. La 24 August 1944, apare primul număr al ziarului “Libertatea”, organul de presă al PSD, având ca director pe Constantin Titel Petrescu. În zilele următoare se reorganizează Comitetul Central al PSD, în funcţia de preşedinte al partidului fiind ales Constantin Titel Petrescu. Un număr imens de persoane cer să fie primite ca membri ai PSD, convinse de prestigiul şi credibilitatea acestui partid, neerodat nici de acte de guvernare precum PNŢ şi PNL şi nici de bolşevism, cum era Partidul Comunist. În noiembrie 1946 apare, în Editura PSD, volumul “Socialismul în România (1835 – 6 septembrie 1940)” o primă sinteză a mişcării socialiste, având ca autor pe Constantin Titel Petrescu.

    Consecvent concepţiilor sale, Constantin Titel Petrescu nu a cedat o clipă insistenţelor comuniştilor de a pune la dispoziţia Moscovei social–democraţia română, deşi existau unele voci din conducerea partidului de a se realiza o apropiere cu aceştia. Preşedintele PSD a condamnat atitudinea primejdioasă a comuniştilor care considerau că Germania hitleristă se afla într-un “război just de apărare împotriva imperialiştilor reprezentaţi de Franţa şi Marea Britanie”. De asemeni a refuzat orice contact cu PCR, care cerea ca Romănia “să rămână neutră, să nu se transforme într-un cap de pod al Angliei şi Franţei în războiul contra Germaniei şi URSS”. Din considerente tactice, împuse de conjucturile naţionale şi internaţionale, Constantin Titel Petrescu a consimţit în 1944 ca PSD-ul să devină partener egal alături de PNŢ şi PNL şi cu PCR, reprezentat de Lucreţiu Pătrăşcanu, în vederea înlăturării dictaturii antonesciene. Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea domiciliul la Buşteni, pe Valea Prahovei, venea adesea pe ascuns, în vila lui Constantin Titel Petrescu, de la Sinaia, trecând prin pădurea muntelui Cumpătu unde a pus la cale şi a semnat la 23 aprilie 1944 un acord privind crearea unui front unic al PSD cu PCR. La 1 Mai 1944, Radio Londra anunţă constituirea în Romănia a Frontului Unic Muncitoresc – FUN, care îşi propune să lupte pentru alungarea trupelor hitleriste din România, întronării unui regim de libertate şi democratie. În toate discuţiile ulterioare cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Titel Petrescu nu a încetat să atragă atenţia că atitudinea PSD faţă de partidele din coaliţia antihitleristă este datorată spiritului de colaborare naţională pentru reinstaurarea unui regim democratic în România, subliniind necesitatea menţinerii întregii independenţe ideologice şi politice a fiecărei organizaţii politice. Ca urmare a diligenţelor lui Constantin Titel Petrescu, la 20 iunie 1944 a fost semnată o declaraţie comună a celor patru partide PNŢ, PNL, PSD şi PCR privind constituirea Blocului Naţional Democrat, “care să acţioneze pentru salvarea ţării” având ca obiectiv final reinstaurarea “unui regim constituţional, democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor civile tuturor cetăţenilor ţării”. În acest text se recunoaşte fără greş pana social–democratului Constantin Titel Petrescu, teoreticianul care a ţinut să consfinţească pentru viitorime tezele sale privitoare la drepturile omului exprimate neîncetat de-a lungul anilor. În ziarul “Libertatea” din 5 septembrie 1944, Constantin Titel Petrescu expune fără echivoc toată istoria tratativelor anterioare actului de la 23 August 1944.

    După acest moment istoric, la insistenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, PSD a consimţit să intre în Frontul Naţional Democrat, alcătuit în februarie 1945 din PCR, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Madosz, Sindicatele Unite şi PNŢ – fracţiunea Anton Alexandrescu. Curând s-a dovedit că FND-ul era, de fapt, o manevră a comuniştilor de a-şi crea o majoritate pe plan electoral în dauna social–democraţilor. În ziarul “Libertatea” din 26 octombrie 1945 acest adevăr a fost expus limpede: “Trebuie împiedicată tendinţa acestuia (FND) de a se considera un supra–partid”. Fruntaşii PSD şi îndeosebi Constantin Titel Petrescu nu au ezitat să se opună încercărilor repetate ale conducătorilor PCR, mulţi veniţi de la Moscova, de a desfiinţa social–democraţia, fluturând ideia realizării partidului unic muncitoresc. Ana Pauker şi Lucreţiu Pătrăşcanu nu oboseau în organizarea a tot felul de manevre menite să subjuge PSD-ul. Drept urmare CC al PSD a votat la 25 octombrie 1945 o rezoluţie în care declară refuzul partidului de a adera la ideia susţinută de PCR, textul încheind-se: “CC al PSD îndeamnă organizaţiile sale să continue, cu toate puterile, munca de întărire şi de afirmare a partidului”. Ziarul “Libertatea” a relut, în numeroase articole, tema opoziţiei faţă de PCR. Drept urmare, comuniştii au abandonat ideia Partidului Unic, cel puţin de formă, începând un alt tip de manevre pentru a convinge PSD-ul de a merge pe liste comune în alegerile ce se prefigurau. În faţa opoziţiei ferme a PSD, conducerea PCR a cerut cu insistenţă convocarea unei şedinţe comune a Birourile Politice ale PSD şi PCR pentru clarificarea problemei alegerilor. Şedinţa s-a ţinut într-adevăr într-un imobil din str. Amzei nr. 4, Constantin Titel Petrescu declarând hotărârea partidului: “Mergând singuri în alegeri, Partidul Social Democrat continuă tradiţia sa, prezentând-se în faţa alegătorilor cu programul său propriu. El va folosi alegerile pentru a propaga în mase ideile socialiste şi metodele sale de acţiune, distincte de ale celorlalte organizaţii politice”.

    Hotărârea Biroului Politic al PSD a creat o situaţie penibilă pentru comunişti. Însa PCR-ul schimbă rapid tactica, începând imediat asaltul de a corupe elemente din conducerea PSD, ca Th. Iordăchescu, Barbu Solomon şi Lothar Rădăceanu, promiţând-le unora funcţii publice înalte, recompense exorbitante, în timp ce pe alţii ca Ştefan Voitec, Ion Pas şi Şerban Voinea îi şantaja cu învinuirea de “colaboraţionişti” cu regimul antonescian. Manevrele comuniştilor au reuşit în final. La 10 martie s-au deschis lucrările Congresului PSD care urma să consfinţească hotărârea Conferinţei partidului din 1-3 decembrie 1945. Adrian Dimitriu, participant la Congres notează în amintirile sale: “Dar, ceea ce s-a întâplat cu ocazia Congresului partidului de la 10 martie 1946 reprezintă una din paginile cele mai negre şi mai dureroase din istoria Partidului Social Democrat din România. Din ea se va putea vedea modul ruşinos în care o parte din conducerea partidului, în frunte cu Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec (la care s-au alăturat în ultima oră şi alţii, în frunte cu Şerban Voinea), acţionând cu rea credinţă şi trecând fără nici-un scrupul peste convingerile lor anterioare, a pus la cale şi au reuşit să falsifice voinţa masei partidului, făcând ca, prin ameninţări şi corupţie, delegaţii trimişi la Congres să accepte o teză pe care ei o combătuseră; şi anume aceea de a merge pe liste comune cu comuniştii în alegerile viitoare”.

    Astfel, PSD s-a fracţionat în mod nefiresc. “Partidul care devenise una dintre cele mai puternice forţe politice din ţară a suferit o dureroasă dezmembrare, şi anume într-o ramură credincioasă lui Rădăceanu – Voitec şi una care l-a urmat pe preşedinte şi care, mai târziu, a luat denumirea de Partidul Social Democrat Independent, spre a se face deosebirea necesară de prima, comunizată” scrie în amintirile sale Adrian Dimitriu.

    După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Rădăceanu – Voitec a trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care îşi manifestau acum deziluzia şi împotrivirea faţă de cele petrecute. Printre cei excluşi sunt de remarcat figuri marcante ale social–democraţiei româneşti ca Eftimie Gherman, Iosif Jumanca şi Ştefan Lăcătuş.

    În timp ce PSDI îşi urma drumul său firesc, sub preşedenţia lui Constantin Titel Petrescu, gruparea Rădăceanu – Voitec a mers mai departe pe calea comunizării, organizând un Congres de “unificare” cu PCR, ţinut la începutul lunii octombrie 1947. La 20 februarie 1948 a avut loc semnarea actului de deces a grupării Rădăceanu – Voitec, a doua zi având loc Congresul de “unificare” a PSD cu PCR, noul partid luând numele de Partidul Muncitoresc Român, a cărui conducere era în proporţie uriaşă cea a fostului partid comunist. De altfel, nu după mult timp la cel de al IX – lea congres al PMR s-a decis ca el să-şi recapete denumirea de Partidul Comunist Român. Afacerea de tip bolşevic era tranşată, social–democraţia fiind asasinată.

    Prin contrast, PSDI nu a renunţat nici o clipă la doctrina şi programul său politic inspirat de tezele preşedintelui său Constantin Titel Petrescu. La 16 martie 1946, PSDI a dat publicităţii un apel către ţară, semnat de preşedintele partidului în care declara drept nule şi neavenite actiunile grupării Rădăceanu – Voitec, ca fiind contrare liniei social–democrate, reformelor adânci menite să asigure reconstrucţia ţării pe temeiuri democratice, în deplină libertate a poporului român, politica tradiţională de solidaritate şi cooperare cu Naţiunile Unite. În ziua de 9 Mai 1946 s-a deschis Congresul PSDI, care dezavuând actele de falsificare a voinţei PSD de către gruparea Rădăcenu – Voitec i-a exclus din mişcarea social–democrată pe toţi adepţii comunizanţi ai acestora, care acceptaseră ideologia marxist–leninistă–stalinistă. Participând pe liste proprii la alegerile din noiembrie 1946, PSDI cu semnul electoral “Fântâna cu cumpănă” s-a expus unei terori inimaginabile din partea comuniştilor. Un fals grosolan înfăptuit de Teohari Georgescu, agent al Moscovei, care gira “alegerile” a scos ca perdante partidele democratice, inclusiv PSDI. Protestele şi un apel semnate de Constantin Titel Petrescu, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au fost adresate Naţiunilor Unite prin care era demascată mascarada alegerilor regizată de comunişti. Urmarea a fost un uriaş val de represiuni, de abuzuri, percheziţii, devastări şi închideri de sedii ale PSDI. La începutul lunii mai 1947 au început arestările în rândul membrilor PSDI de către Siguranţă. Printre primii loviţi de “mânia proletară” a fost cel mai luminat şi integru lider social–democrat modern, Constantin Titel Petrescu, arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1948. Rând pe rând au fost târâţi în temniţele comuniste aproape toţi foştii conducători politici şi sindicali social–democraţi din Bucureşti şi din ţară. La 13 iunie 1949, Securitatea se putea lăuda că îi arestase pe toţi social–democraţii de vaza, chiar dacă aceştia nu erau decât simpli membri ai partidului. Mulţi, enorm de mulţi social–democraţi au pierit în temniţă, printre aceştia fiind eroii nationali precum Iosif Jumanca, Ion Fluieraş şi George Grigorovici care au luptat pentru înfăptuirea României ca stat unitar, naţional, Ene Filipescu şi Ilie Predaru fruntaşi ai partidului. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru fapte imaginare, Constantin Titel Petrescu este purtat din temniţă în temniţă, supus la torturi, înfometat şi distrus fizic. Anul 1955 a fost cel mai chinuitor pentru liderul social–democrat. Sleit de puteri, grav bolnav, îmbatrânit, Constantin Titel Petrescu se afla în pragul morţii. În acestă stare de nedescris a fost adus de la închisoarea din Sighet la Securitatea din Bucureşti în februarie 1955, unde i s-a cerut să semneze o scrisoare contrafăcută ce urma să fie publicată în ziarul comunist “Scînteia”, drept preţ al eliberării sale. Cu demnitate a refuzat să semneze textul. Drept urmare, a fost retrimis la Sighet, unde a fost supus unor noi maltratări. În noiembrie acelaşi an, aproape în stare de inconştienţă, deţinutul adus iarăşi la Bucureşti, a cedat presiunilor şi a semnat textul scrisorii, în schimbul asigurării că toţi social–democraţii aflaţi în închisori vor fi eliberaţi. După ce a fost pus în libertate, Constantin Titel Petrescu şi-a petrecut restul zilelor în spital, bolnav de scorbut şi TBC, stingându-se din viaţă la 2 septembrie 1957, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.

    Dârzenia acestui mare luptător pentru libertate şi democraţie, voinţa sa ca dreptatea să se afirme s-au văzut şi după ieşirea sa din închisoare. Constatând că scrisoarea pe care o semnase era pură înşelătorie a comuniştilor, care oricum erau presaţi de Internaţionala Socialistă şi guvernele occidentale social–democrate să-i elibereze pe deţinuţii “titelişti”, Constantin Titel Petrescu a recurs la proteste vehemente verbale şi scrise, prin care cerea mai marilor comunişti să-şi respecte promisiunile. Un asemenea protest l-a adresat, în scris, în 1956, lui Chivu Stoica, prim-ministru de atunci. Conducerea Partidului Laburist din Marea Britanie, sesizată de cele ce se petreceau în România, a trimis pe liderul său Hugh Gaitskell la Moscova, unde acesta s-a întâlnit cu Hruşciov, cerându-i să intervină la Bucureşti pentru eliberarea deţinuţilor social–democraţi. Astfel, guvernanţii comunişti din Romănia au trebuit să se supună ordinelor primite de la Kremlin. Gherghe Gheorghiu–Dej a încercat să se scuze cu ipocrizie de urgia pe care o porniseră comunişti împotriva social–democraţilor, dând vina pe “clica Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu”, după ce Hrusciov l-a chemat la Moscova, la raport.

    În afara unei vaste opere publicistice, Constantin Titel Petrescu şi-a expus ideile sale toretice asupra dezvoltării social–democraţiei moderne în mai multe lucrări, printre care “Ce este socialismul” apărută în anul 1945 şi “Ce este Partidul Social Democrat” (1946). Tot în anul 1946 vede lumina tiparului lucrarea sa “Socialismul în România” care nu este neapărat o istorie a PSD şi a epocii dintre anii 1835-1940, ci un prilej de a trata în mod lucid şi fără părtinire faptele aşa cum au fost ele sub aspect politic, economic şi social.

    Literatura teoretică lăsată de Constantin Titel Petrescu dezvăluie cu claritate spiritul vizionar a acestui mare om politic român, previziunile făcute privind viitorul României şi al întregii Europe. El preconizează o Europă unită, o comunitate reală şi liberă a naţiunilor toate cu drepturi egale indifernt de mărimea şi puterea lor, o federaţie a solidarităţii colective a popoarelor, neîngrădite de frontiere pasagere superioară suveranităţii naţionale. El formulează împăcarea antitezei “patriotism – internaţionalism” susţinând cu argumente imbatabile că aceste notiuni nu numai că nu se exclud, dar sunt “două forme care se completează ale aceleeaşi iubiri a umanităţii”. Constantin Titel Petrescu a propus cel dintâi o guvernare democratică a Europei de către o “Societate a Naţiunilor”, asigurarea poliţiei armate internaţionale, a arbitrajelor şi securităţii internaţionale. În fine, el Constantin Titel Petrescu este cel care a întrevăzut şi a militat, fireşte ca teoretician, pentru o confederaţie “a Statelor libere şi independente europene, asemănătoare Statelor Unite ale Americii”.

    Iată omul providenţial de care românii trebuie să fie mândri. Mândri că ideile acestuia au fost preluate şi duse mai departe de social–democraţia internaţională şi iată, astăzi, prefigurându-se Uniunea Europeană, ca o formă superioară de organizare politică, economică şi socială. Ce poate fi mai înălţător decât a te şti conaţional cu cel care a pus bazele teoretice ale Europei de mâine?